back Despre originile șahului

Cu privire la originile sahului si cu privire la Originea termenului englezesc de Bishop (Episcop) sau alergator (la noi “nebunul”), ar trebui adaugate urmatoarele. Termenul a fost introdus în secolul al XV-lea pentru a înlocui ceea ce original era "elefantul" din vechiul şah indian (Al Phil , sau alfil înseamnă elefant). Sahul a intrat în Europa pe filieră religioasă, răspândindu-se iniţial printre călugări şi feţele bisericeşti. Se pare că preoţii europeni, neavând habar ce este un elefant, şi înalta preţuire de care se bucura el în Asia, au înlocuit cu ceva la fel de preţios din cultura lor, respectiv Episcopul (Bishop). O altă teorie porneşte de la asemănarea unor protuberanţe ale piesei iniţiale (menite a simboliza fildeşul elefantului) cu mitra episcopală. In orice caz, piesa a fost preluată cu denumiri diferite în ţări diferite. La nemţi, iniţial a fost Conte, ulterior Mesager, apoi s-a ajuns la forma de azi de Alergător (Laufer ). Alţi termeni au fost Călugăr, Secretar, Spion, utilizaţi în diferite limbi europene. Francezilor, cu spiritul lor critic şi umorul hipertrofiat, creatura respectivă le-a sugerat mai degrabă un clown al curţii regale, de unde denumirea de Fou (nebunul curţii regale). Pe această filieră avem Nebunul din limba română, dar mai folosim şi termenul de Ofiţer de pe linie germană se pare. 

Făcând o paranteză istorică, este interesant faptul că şahul, cu toate că a fost iniţial practicat doar de preoţime, a fost condamnat şi interzis oficial de nenumărate ori de aceleaşi foruri. Mohammed, decedat în 642, a fost un mare iubitor de şah, dar califii care au urmat după el l-au interzis, jucându-se doar în mare taină de către bogătanii vremii. Abia măreţul Harun al Rashid l-a legalizat din nou în secolul 8. Termenul de "mare maestru" a fost introdus de califul al-Ma’mun în 819. 

In India, şahul era privit cu seriozitate prin anii 900-1000, şi cei mai mari jucători puneau ca miză ... propriile degete (pierzătorului i se tăia un deget).

In Egipt şahul a fost interzis în 1005 de al-Hakim, care a ordonat ca toate piesele să fie arse şi cei care joacă pe ascuns omorâţi. 

In Europa s-a răspândit de prin secolul al XI-lea în rândurile bisericii, ai cărei lideri au fost în curând nemulţumiţi că preoţii pierdeau mai mult timp jucând şah decât salvând suflete. In 1061 Cardinalul Damiani a interzis slujitorilor Bisericii să mai joace şah.

Biserica Ortodoxă a condamnat şahul în 1093 în Rusia, considerându-l păgân.

E amuzant că în Europa, mulţi slujitori ai bisericii considerau că atunci când propriul rege se afla în şah în timpul unei partide, era ca şi cum ar fi comis un păcat pe care îl puteau răscumpăra, în timp ce a fi făcut mat era un păcat capital, de neiertat.

Pe la 1100 şaul era acceptat ca o dovadă de aristocraţie în societatea englezească a vremii. Doar pătura cea mai înaltă a societăţii cunoştea acest joc, şi femeile nu aveau voie să-l practice. 

Prin 1115, împăratul Bizanţului era un mare iubitor de şah. Cu toate acestea, jocul a fost interzis de Biserică timp de zeci de ani pe motiv că era o dovadă de promiscuitate. A fost reacceptat pe vremea cruciadelor, temporar, apoi din nou catalogat ca frivol şi interzis.

Intre anii 1100 şi 1700 numeroşi lideri religioşi de toate tipurile au interzis şahul, ca fiind imoral, frivol, semn al Satanei etc. Câteva nume: Rabinul Maimonides 1195, Abatele de Persigny 1197, Episcopul de Paris Odo Sully 1208, Episcopul de Worcester 1240, St. Louis al Franţei 1254, Regele Henry III, Arhiepiscopul de Cantebury 1291, Consiliul de la Trier din 1310, Sinodul de la Wurzburg 1329, Carol V şi ulterior VI în Franţa, Episcopul de Winchester William Wickham, reformatorul J. Huss, Protoierarhul Sylvester 1549 (care a spus că cei care joacă măcar o partidă ajung în iad), ţarul Ivan ce Groaznic, liderii ortodocşi adunaţi la Moscova în 1551, ţarul Alexei etc. 

Oricât ar fi de greu de crezut, şi în prezent mai există restricţii în unele ţări. Ayatollahul Khomeini l-a interzis în Iran, sub pretextul că distruge mintea credicioşilor. Aceeaşi situaţie mai există în câteva state musulmane.